Povești la minut #4


Am ajuns din întâmplare la terenurile de tenis unde mi-am petrecut o bună parte din copilărie. Zgura roșcată, băncile albe și ecoul mingilor lovite au rămas parcă aceleași ca în amintirile de atunci.

Brusc mi se făcuse dor să simt cum alunec pe zgură încercând să salvez o minge. N-am mai fost pe un tren de tenis de trei ani, însă din când în când mai imit o lovitură de rever cu o rachetă imaginară prin casă când nu mă vede nimeni.

„De când am început să joc?” îi întreb pe ai mei.

„De la 5 ani ai intrat pe teren. Nu erai nici cât fileul, dar alergai tot timpul, iar atunci când așteptai să primești o minge dădeai continuu din picioare.” Îmi aduc și acum aminte de prima mea rachetă. Un Fischer galben. Avea mânerul mai scurt – era pentru copii.

Toți colegii cu care mergeam la antrenamente erau mai mari decât mine. Aveau mai multă forță în brațe și jucau mai bine decât mine. La fiecare antrenament îmi puneam șepcuța pe cap și dădeam tot ce puteam din mine. Nu puteam să îi egalez niciodată în mintea mea, nici măcar pe sora mea.

„Mereu am mâncat bătaie” le zic alor mei cu un tremur în glas. Parcă îmi pare rău că nu am continuat să joc tenis. Am participat la câteva competiții în copilărie, însă nu îmi aduc aminte să fi câștigat vreodată. Încercam să îmi aduc aminte momente din acea perioadă, însă singura amintire pe care o am din turneele de tenis e o fracțiune dintr-un meci.

Pe după fileu abia vedeam o puștoaică. Era brunetă, solidă și roșie la față. Din dreapta mea un bărbat striga la ea: „Hai că poți s-o bați! E mai mică decât tine!”. Mă uitam la ea cât timp mergeam să îmi ridic mingile de la fileu. Urma să servesc, iar serviciul era punctul meu cel mai slab. Cred că încă aveam  Fischerul.

Îmi venea să plâng. Eram obosită, alergasem mult. Soarele bătea puternic pe teren, iar șapca roșie de pe cap nu mă ajuta cu nimic. Ea era pe partea umbrită a terenului, sau așa îmi aduc aminte.

„Hai, game-ul ăsta. Poți! Uită-te la ea și concentrează-te!” îmi zic în minte. Ajung în fundul terenului care părea infinit de mare pentru dimensiunea corpului meu. „Hai, te concentrezi, da? Nu-l mai auzi pe ăla! Și ce dacă ești mai mică? Trebuie să câștigi!” Cu toată fața încruntată arunc mingea în aer să servesc.

Și de aici nu știu ce s-a întâmplat.

„Ba ai câștigat un turneu. Erai la categoria 5-7 ani. Ai bătut fetițe mai mari decât tine. Țin minte că erai pe ultimul teren la o finală și jucai cu o fată. Tatăl ei striga mereu la ea «Hai că e mai mică, o bați!» Dar ai câștigat tu meciul ăla.”

Am rămas uimită când mi-am dat seama că mama vorbea despre același meci pe care mi-l  aduceam eu aminte. După aproape 17 ani am aflat că de fapt câștigasem. Și nu doar meciul respectiv, ci turneul la categoria mea de vârstă.

Povești la minut #3


Drumul de la Crângași până la Victoriei durează câteva pagini dintr-o carte.

Pentru că nu mai erau locuri libere am rămas lângă ușă. Mi-am deschis cartea și m-am întors la lectura pe care o întrerupsesem când am plecat de acasă. După două pagini metroul se oprește. În fața mea s-a așezat cineva.

Simt presiunea unor ochi ațintiți asupra mea. Încerc să îmi continui lectura: era descrisă atmosfera din timpul războiului și stăteam cu sufletul la gură să văd ce se întâmplă.

Ceva îmi lovește cartea și pierd rândul.

Mă uit la persoana din fața mea și constat că de fapt erau două: tânăra mămică certa fetița care rămăsese cu mânuța suspendată în încercarea de a-mi atrage atenția. Mă uit la fața ei nedumerită și îi zâmbesc. Ghemotocul în salopetă roz îmi zâmbește larg apoi se uită la mamă cu o privire victorioasă.

Îmi deschid din nou cartea aruncând pe furiș priviri ghemotocului. Se uită când la mine, când la cartea pe care tot încearcă să o atingă. Mama o trage înapoi, ca să nu mai ajungă, însă copilul tot cu mâna suspendată este.

Întorc cartea la ea, chiar dacă era prea mică să înțeleagă măcar o literă de acolo. Ghemotocul e în extaz: râde și dă energic din mâini. Pipăie paginile, coperta și întinde un degețel spre pasajul cu bombardamentul. Atinge pagina și se uită la mine cu sclipiri în ochi și gurița larg deschisă într-un zâmbet.

Îmi arunc ochii pe carte. Degețelul era turtit pe un cuvânt: „Zburase”. Numai inocența unui copil putea să aleagă un cuvânt atât de simplu dintr-o pagină întreagă de teroare.

Povești la minut #2


Este poate cea mai ploioasă zi din noiembrie. Deși este doar ora 17, afară este deja întuneric. Cu un troler într-o mână, cu sacoșe în cealaltă mână și încă două bagaje pornesc către stația de taxi.

Umbrela stă într-una dintre sacoșe, fără să mă ajute cu nimic. Nu mi-a luat mai mult de două minute să ajung în stație, dar deja arătam de parcă ieșisem de la duș.

„E liber?” Taximetrisul dă din cap că nu. O femeie cu un copil zice nervoasă „da, nu e nimic liber. Plouă de nu vezi în față și ăștia nici măcar la comenzi nu răspund!”

Zâmbesc femeii, cât să îi transmit că îi înțeleg supărarea. Până la urmă eram în aceeași situație.

Merg mai departe către următorul taxi. Nu mă interesa decât să fie cu tarif de 1,39, pentru că nu mai aveam prea mult mărunt la mine în afară de banii pentru biletul de autobuz.

Ajung în fața geamului și întreb dacă e liber. Ca răspuns, șoferul iese din taxi, îmi ia bagajele și mă ajută să le urc pe toate în mașină.

Cu un acces de tuse și o voce răgușită din cauza alergării prin ploaie îi zic că vreau să ajung la autogara Obor.

„În cât timp credeți că ajungem cu tot traficul ăsta?”

„Poate chiar 20 de minute dacă nu prindem semafoare multe.”

„Super, am autobuz și trebuie neapărat să îl prind.”

Tot drumul mi-a sunat telefonul:

„Unde sunt? Pe drum, mai am, e trafic. Da, am luat bagajul. Tu ai luat cadoul? Cum nu? Glumesti, nu? Nu mai face glume de genul ăsta cu mine, sunt terminată, n-am chef de glume.”

Drumul a fost ok, bietul om încerca să îmi distragă atenția, să nu mă mai gândesc că pierd autobuzul și că nu o să mai ajung acasă pentru surpriza pentru tatăl meu: mi-a povestit de băiatul lui care e mereu amețit în trafic și uită să plece de pe loc când dă verde la semafor, am vorbit despre politică, m-a întrebat dacă avem cadou până la urmă, mi-a explicat cine are prioritate la fiecare intersecție, și tot asa.

Când în cele din urmă am ajuns la autogară, autobuzul urma să plece într-un minut. Cursa cu taxiul mă costa 18,34 lei. Nu aveam mărunt decât 18 lei. Îl rog să îmi dea restul de la 25 și îi întind o hârtie mai mare.

„A, nu am atât, dă-mi acolo 2 lei, 5 lei sau cât ai mărunt. Important e să prinzi autobuzul și să ajungi acasă.”

Îi întind rușinată cei 18 lei pe care îi aveam. Până să îmi bag eu portofelul în geantă taximetristul îmi și scosese bagajele afară. Îi mulțumesc rușinată că nu am putut să îi las nimic în plus, mai ales că fusese și foarte amabil tot drumul.

„Hai, fugi acum, că îl pierzi, drum bun! Și distracție plăcută!”

Povești la minut #1


Ieri seară mă grăbeam să prind metroul la Romană să ajung acasă după o zi lungă. Îl văd pe un puști că își încerca toate cartelele de metrou pe care le avea la el, însă toate erau consumate. I-am zis „hai că te bag eu” și i-am dat o călătorie.

În seara asta, după o zi și mai obositoare, cam pe la aceeași oră, mă grăbeam la fel de tare să prind metroul la Victoriei. Dau să introduc cartela iar un nene îmi spune: „Lasă că te bag eu că îmi expira în seara asta abonamntul și n-am ce face cu atâtea călătorii”. Îi mulțumesc și după ce fac câțiva pași mă uit în spate după el. A făcut același gest și cu persoana care a ajuns în urma mea.

Concluzia: un gest frumos atrage după el alt gest frumos.

Mă gândesc, ce s-ar întâmpla dacă am începe toți să facem mici gesturi frumoase pentru cei de lângă noi?

16 octombrie 2014

Vacanță înseamnă acasă!


Pe 18 iunie dădeam ultimul examen din anul II de facultate. Am terminat facultatea acum multe zile în urmă. Dar abia azi am reușit să simt că sunt în vacanță.

Abia azi, când dimineață nu m-a trezit alarma de la telefon, ci vocea mamei.

Azi, când am stat în pat încă 10 minute sub căldura păturii ascultând ploaia, pentru că nu aveam unde să întârzii.

Azi, când am ieșit singură pe străzile orașului unde mi-am petrecut copilăria. Pe străzile pe care nu cred că există loc în care să nu fi păstrat o amintire: bătăile cu zăpadă de când eram mică, glumele prietenilor, parcul unde mă plimbam cu rolele până îmi amorțeau picioarele, seara în care am mers pentru prima data ținându-mă de mână cu cineva, banca pe care am citit o zi întreagă acum două veri, locul de unde îmi cumpăram negrese cu glazură și multe altele.

Azi, când fără să îmi dau seama căutam toate aceste locuri într-un oraș în care nu mă mai regăseam pe mine. Un oraș de care m-am despărțit două luni și parcă s-a schimbat cât altele în zeci de ani. Nu mai găsesc decât umbre de amintiri, pentru că nu mai găsesc nici persoanele care au dat viață amintirilor.

Azi, când mi-am dat seama că acasă nu mai înseamnă orașul meu, de fapt. Acasă înseamnă doar acasă. Acasă înseamnă mami și tati, înseamnă diminețile în care ne bem cafeaua împreună. Acasă înseamnă drumul până la bunici. Acasă înseamnă să luăm mesele împreună și să îi ascult vorbind despre orice.  Acasă înseamnă pereții ăștia de la etajul doi care găzduiesc amintiri și multă emoție. Acasă înseamnă pereții ăștia care nu s-au schimbat cât timp m-au așteptat pe mine. Dar care mi-au devenit mai dragi ca oricând. Acasă însemană camera asta mică, fereastra pe care intră mirosul de ploaie și parfumul florilor de tei, sunetul pescărușilor, foșnetul copacilor în adierea vântului și iluzia mării.

Vacanță înseamnă acasă.

Amorțeală


E 7 jumătate dimineaţa. E a doua joi din ianuarie şi afară e o ceaţă îngrozitoare. Toată lumea se îndreaptă spre metrou şi staţiile de autobuz, iar maşinile sunt aliniate la stopuri ca mărgelele într-un şirag. Toată lumea se grăbește, dar nimeni nu claxonează.

Se simte deasupra oraşului o amorţeală de parcă toţi oamenii s-au grăbit să plece mai repede pe uşă şi nu au apucat să îşi termine cafeaua de dimineaţă. Acum stau zgribuliți între fulare şi căciuli şi se gândesc că în 6-7 ore vor fi din nou pe drum, pe acelaşi întuneric leneş de iarnă.

Toată lumea parcă a întârziat şi nu se grăbeşte. E nefiresc de linişte pe Calea Victoriei. Un stol de pescăruși traversează cerul spre Romană. Sunt la fel de tăcuţi ca oamenii. Parcă îmi fac în ciudă că afară e prea frig şi că marea e prea departe acum.

Cotesc pe o străduţă la stânga. Fermoarul cizmelor mele este singurul sunet care se aude. Trec pe lângă o cabină telefonică veche. Receptorul atârnă leneş până aproape de pământ. Aşteptare.

„Peste 12 ore voi fi din nou acasă.” Grăbesc pasul şi îmi acopăr jumătate de faţă cu fularul. E prea frig, e prea devreme.

 Diseară va fi prea frig, prea târziu.

Când afară e prea toamnă


Aud ploaia cum bate în geam. În cameră vine miros de pământ ud. S-a făcut frig. În blocul din față nu mai este nici măcar o lumină aprinsă. Toată strada zace într-o amorțeală. Nu trece nimeni, nu latră câinii, pe șosea nu se vede un far de mașină. Nimic.

E fereastra deschisă și nu îmi vine să o închid. Tot sper să înceteze poaia. Dar degeaba. Tot sper să fie ploaie de vară, în câteva minute să văd iar stelele. Am pielea de găină și tremur toată. Simt cum stă pătura înfășurată pe mine. E caldă și moale. Ceaiul de pe masă înalță în cameră aburi parfumați. Ajunge și la mine mirosul de zmeură și căpșune.

Până la urmă ce pot să mai fac în seara asta? Deschid o carte. E un volum gros, cu pagini galbene și pătate de timp. Astea-s cărțile pe care le citesc cu cea mai mare plăcere. Au mirosul ăla de vechi ce mă îmbată cu fiecare filă pe care o dau. Îmi aduc aminte de zilele de vară petrecute printre rânduri și capitole.

Dau să adorm, norii își fac datoria. Ploaia bate în gemul închis.

***

Pe după jaluzelele trase văd ca prin vis un perete gri de nori. „E dimineață?” Nu, e prânz, așa arată ceasul. Am dormit jumătate de zi, iar ploaia tot nu tace. Mă ghemuiesc sub pătură să îmi fac puțin curaj să merg să pun de cafea.

„E prea toamnă să mă dau jos din pat.” M-am întors cu spatele la geam și am căutat cu mâna cartea pe masă. Cafeaua a fost în cană abia după trei capitole.

Când o să fiu mare


Pe masă stau două pahare pe jumătate pline cu bere cu lămâie. Un Redd’s pentru mine și un Bergenbier pentru sora mea. Fereastra este larg deschisă, pentru că în cameră este aerul sufocant de iulie. De afară se aud greieri și din când în când câte o mașină. De la laptop abia se aude o melodie. E dată atât de încet, încât nu se înțelege nici măcar ritmul.

Eu și soră-mea stăm în mijlocul patului cu lenjerie albastră. În jurul nostru sunt cam 7-8 albume foto și râdem una de alta. Cel mai des se aude vocea ei, pentru că la fiecare poză în care apar eu se minunează cât de mică eram. „Încă sunt”, zic eu în mintea mea, dar mă trezesc spunând cu totul altceva: „E, că tu erai prea mare pe atunci. Nu vezi că erai jumătate cât tati?”

Mereu m-a tachinat cu înălțimea mea. Adevărul e că am rămas de 1,60, iar ea e cu un cap mai mare. Indiferent de  sandalele înalte pe care le port, seara redevin „aia mică”. Și așa o să rămân mereu în ochii ei și în fața alor mei. Până la urmă asta sunt.

Dăm dintr-o mână în alta albumele și pozele cele mai amuzante. Ea râde de mine, eu de ea, chiar și eu râd de mine la unele poze. Când ești copil nu prea îți pasă că nu ai „poziția de poză” și te strâmbi în toate felurile în fața aparatului. Mai ales dacă ești și un copil energic și zăpăcit. Atunci să vezi capodopere după developare!

„Mamă, tu vezi ce mică erai aici?” și îmi întinde o poză de la o serbare de la grădiniță. Întorc poza cu spatele „19-XII-1995 grupa mică B, serbare Crăciun”. Fac rapid un calcul în minte. Aveam 2 ani. „Doamne, ce veselă erai” zice ea cu accent sâsâit „Ce te fascinau așa confetile alea?”

M-am uitat atent la gâlma aia din poză. Era o chestie mică, de juma’ de metru, îmbrăcată cu un costumaș albastru și bufant din velur, cămașă albă și nelipsiții ștrampi albi pe care nu i-am suportat toată copilăria. Aveam mâinile în sus de fericire și un zâmbet până la urechi de abia se mai vedeau ochii deschiși. Copilul ăla din poză era atât de vesel, încât îi ieșea fericirea și prin porii feței.

După ce am stat și am analizat fiecare pixel din poză i-am întins-o înapoi și i-am zis:

„Băi, râzi tu râzi, dar eu așa vreau să ajung când o să fiu mare.”

„Cum? Mică ești și acum.”

„Nu, așa fericită.”

Coca de cozonac


Eram cât masa de înaltă, dar eram convinsă că pot face lucruri de oameni mari în bucătărie. În fiecare week-end făceam prăjituri cu mama. Ne distribuiam sarcinile cât timp ne pregăteam amândouă cu băsmăluțe și șorțuri de bucătărie. Mama avea unul cu un coș de flori, iar eu unul alb cu volane și iepurași.

Mama mă punea să fac lucruri ușoare, pentru că mă considera prea mică. Amestecatul gălbenușurilor cu zahăr sau cu ulei era unica mea specialitate. Mă urcam în genunghi pe un scaun și învărteam cu lingura de lemn în castron până îmi amorțeau ambele mâini. Uneori mai număram lingurile de zahăr sau ouăle pe care nu mă lăsa niciodată să le separ, pentru că îi era teamă să nu scap vreo coajă.

Îmi plăcea să o urmăresc pe mama cum frământa cocă sau când bătea energic albușurile până deveneau o spumă albă și dulce. Cu siguranță puteam face și eu asta, dar nu găseam niciodată momentul să îi demontrez mamei talentele mele în bucătărie. O rugam mereu să mă lase să fac și altceva, însă răspunsul rămânea mereu același: “Să mai crești, apoi te lasă mami!”

Cel mai mult îmi plăcea când făcea cozonac, pentru că aveam ocazia să fur de pe marginea castronului bucățele de cocă galbenă. Șimțeam coaja de lămâie în ea și niciodată nu puteam să mănânc atât cât îmi doream.

Într-o zi, în preajma Crăciunului, eu și mama ne pregăteam să facem cozonac, adică ea urma să frământe coca, iar eu să îi pun ulei, ca să nu mai murdărească ea sticla. Nu bănuiam că aceea va fi ziua în care mama mă va lăsa să frământ pentru prima dată coca de cozonac.

Mi-am înfipt mâinile mici care s-au lipit de coca galbenă  și elastică la care pofteam mereu. O aveam pe toată în mâinile mele, dar nu îndrăzneam să iau o gură din ea, pentru că știam că mama nu ar face asta. Am obosit repede, însă pentru 5 minute am fost mare.

Cum am învățat să spun povești


Am spus “da” în fața jurnalismului narativ dintr-o întâmplare. De fapt, dacă stau să mă gândesc a fost mai mult o provocare prin care am încercat să alung sentimentul acela de vară lungă și plictisitoare.

Nu prea eram eu sigură ce mă atrage în toată această ecuație cu atâția termeni necunoscuți. Adică mă simțeam un intrus de la Cibernetică într-o încăpere cu oameni de la Jurnalism. Simțeam că poate nu este chiar pentru mine, iar în locul meu ar putea sta altă persoană care merita mai mult decât mine să fie acolo.

Cu toate astea, am încercat să mă detașez de la imaginea asta a mea de “muscă-n lapte” și am început să îmi joc rolul. Și cum pofta vine mâncând, m-am trezit într-o dimineață, când mergeam la unul dintre aceste cursuri, că de fapt nu mai eram un străin și că îmi plăcea ceea ce făceam. Dar din nou, nu știam ce.

Provocarea cea mare a fost prima mea experiență pe teren. Mă gândeam cu ce drept merg eu la oameni să îi rog să îmi spună povestea lor, iar în mintea mea de om de cifre, deja mă gândeam la procentul mic de oamenii care mi-ar citi articolul și mai rău, la feedback-ul pe care îl voi primi (pentru că de cele mai multe ori, în liceu mi se spunea că scriu prea matematic).

A trebuit să merg 2 zile la rând să mă uit la locul unde spuneam că voi găsi persoana potrivită. În prima zi nici nu am putut să ajung acolo. M-am oprit pe o bancă și doar mă uitam la locul ăla. Îmi era frică de un refuz, de cât de ciudat mă vor privi oamenii și așa mai departe.

După 2 zile m-am întâlnit cu persoana pe care mi-o doream pentru articol. Am plecat de la întâlnire cu un interviu înregistrat și cu cel mai frumos sentiment din lume: știam că cineva are încredere în mine, că mi-a oferit povestea sa ca un cadou.

Abia după experiența asta mi-am dat seama ce mă atrăgea la treaba asta cu reporterul: sentimentul că ai în grijă povestea cuiva și că trebuie să o dai mai departe și celorlalți.

Și cu toate astea, două zile am stat cu laptopul în brațe în fața ferestrei. Aveam multe notițe în jurul meu și Word-ul deschis, însă nici măcar un cuvânt scris. Mi-a fost teamă să nu stric povestea.

Cu toate acestea, poate mai târziu decât a trebuit, am început să îmi intru în rolul de povestitor.